Cartea lui Denis Dutton, „Instinctul artistic", propune o explicație darwinistă a producției artistice umane, argumentând că arta izvorăște dintr-un ansamblu de impulsuri evolutive, nu dintr-un organ singular al speciei.
Denis Dutton, estetician și filozof american, propune în volumul „Instinctul artistic. Frumusețe, plăcere și evoluție umană" o teorie darwinistă despre originile artei, situându-se într-o dezbatere de lungă durată despre raportul dintre biologie și cultură în producția estetică.
Problema centrală a esteticii — dacă arta are rădăcini istorice sau biologice — nu este nouă. Filozofi precum Hume sau Jean-Marie Schaeffer au abordat-o din unghiuri diferite, fără a epuiza tensiunea dintre cele două tabere. Pe de o parte, explicația istorică tratează arta drept un vocabular acumulat și o practică moștenită cultural; pe de alta, explicația evoluționistă o vede ca expresie a unei psihologii fixe, proprii speciei umane. Dutton se înscrie ferm în a doua direcție, iar demersul său constă în a arăta cum mecanisme vechi de adaptare s-au transformat, în cursul evoluției îndelungate, în ceea ce numim astăzi practici artistice.
Dificultatea principală a unui astfel de argument constă în absența unui „organ artistic" identificabil în corpul uman. Scena9 observă că „nu poți să arăți cu degetul locul exact în care se întâmplă arta", la fel cum filozofia modernă nu putea localiza sediul sufletului. Dutton însuși recunoaște complexitatea problemei, afirmând că „instinctul artistic nu este un impuls genetic singular, similar plăcerii resimțite la dulce, ci un ansamblu complicat de impulsuri — sau subinstincte — care implică reacții la mediu, la probabilele amenințări și posibilități de viață, la farmecul pur al sunetelor și culorilor, la statutul social, la dificultățile tehnice extreme, la interesele erotice și chiar la costuri".
Argumentul se construiește treptat, prin acumularea unor dovezi de natură diferită. Unele sunt mai intuitive: preferința umană pentru peisajele de savană ar reflecta o memorie evolutivă a mediului în care specia s-a format. Altele privesc universalitatea experienței estetice: capacitatea de a recunoaște intenția artistică dincolo de granițele culturale, fără a fi nevoie de o cheie de lectură specializată. Potrivit Scena9, Dutton invocă și observația lui Steven Pinker, conform căreia în fața anumitor experiențe estetice — preferința pentru sunete sau culori organizate în tipare ritmice — avem impresia că „gândim toți la fel".
Întrebările rămân, în mare parte, deschise, iar soluțiile propuse sunt recunoscute ca speculative, ținând mai degrabă de filozofie decât de o biologie aplicată și exactă; tocmai această deschidere susține continuitatea dezbaterii și relevanța demersurilor ca cel al lui Dutton.
Surse
Articol redactat de Radio 357 pe baza surselor de mai sus. Citate scurte cu atribuire conform dreptului de citare.