Andrei Velea explorează fluiditatea de gen în romanul „Léa"

Romanul „Léa" de Andrei Velea, apărut la editura Tracus Arte în 2026, propune o explorare a fluidității de gen prin povestea unui protagonist care-și asumă o identitate feminină parțială, plasând întrebările despre identitate și apartenență într-un cadru cultural și tehnologic contemporan.

Miza cărții se construiește în jurul unui personaj al cărui singur nume asumat în roman este Léa — un prenume dobândit în perioada unei șederi la Paris, moment în care protagonistul s-a simțit pentru prima dată liber de judecata celorlalți. Potrivit recenziei publicate pe Bookhub, identitatea feminină a personajului se manifestă la nivelul aparenței fizice, al comportamentului și uneori al vieții interioare, fără a implica însă o schimbare a corpului. Alegerea nu este niciodată definitiv tranșată: protagonistul extrage din ambele identități ceea ce i se pare mai autentic, trăind ca bărbat alături de Ada, cu care urmează să aibă un copil, și proiectând o iubire de durată imaginată alături de o femeie.

Structura narativă mizează pe un dialog permanent cu „Orlando"-ul Virginiei Woolf, figura literară care funcționează simultan ca model, sursă de sprijin și obiect de studiu profesional. Bookhub notează că Velea actualizează această relație intertextuală prin substituirea mijloacelor: romancierei britanice îi corespunde un game narrative designer, oglinzii — ecranul, iar romanului de epocă — un joc video de complexitate elaborată. Seminarul pe care protagonistul îl conduce cu studenți de la Litere și Teatru, dedicat adaptării lui „Orlando" într-un joc interactiv, devine spațiul în care identitățile se negociază și se fac vizibile, inclusiv sub forma apariției publice ca Léa — gest care declanșează o campanie ostilă în presă.

Un aspect remarcat de recenzia Bookhub privește tensiunea internă a personajului: deși se plânge de intransigența mediului față de identitatea sa, protagonistul manifestă la rândul său judecăți severe față de cei din jur — partenera Ada este evaluată ca inferioară cultural, colegii de cancelarie sunt percepuți ca meschini și limitați. Această oglindire a intoleranței în propriul comportament constituie, potrivit sursei citate, unul dintre straturile mai interesante ale construcției romanești.

Romanul se încheie cu o perspectivă de împăcare și speranță, fără ca identitatea să fie definitiv fixată, lăsând deschisă posibilitatea coexistenței celor două registre ale sinelui.