„Viața fără Neluțu", un roman al memoriei și al familiei marcate de pierdere

„Viața fără Neluțu", romanul semnat de Constantin Buduleci, propune o reconstituire autoficțională a istoriei unei familii din Cisnădie, construită în jurul absenței permanente a unui copil pierdut devreme.

Cartea pornește de la o situație familială complexă: o femeie unguroaică, care nu vorbește română, ajunge în Cisnădie și este luată de soție de un bărbat cu ochi albaștri care nu cunoaște maghiara. Cei trei copii ai femeii rămân cu identitățile lor juridice neschimbate, după ce tentativa de a-i trece pe numele noului soț eșuează. Această problemă a certificatelor de naștere devine, în economia romanului, un simbol mai larg al fragilității identitare. Narațiunea este asumată de Constantin, unul dintre fii, care reconstitituie trecutul familiei în fragmente ce se suprapun și se completează reciproc, fără o ordine cronologică rigidă.

Bookhub remarcă faptul că autorul „reușește, folosind mijloace minimale, să creeze dramatism în doză suportabilă", iar structura notației scurte mimează spontaneitatea, oferind textului „poezia ei învăluitoare". Personajul absent, Neluțu, nu dispare din poveste odată cu moartea sa: el continuă să existe prin amintirile celorlalți, rămânând neschimbat — blond, cu ochi albaștri ca florile de nu-mă-uita — în cele două fotografii pe care mama le privește în fiecare duminică și în visele surorii, Maia.

Maia este unul dintre personajele cele mai pregnante ale cărții. Potrivit analizei Bookhub, femeia are capacitatea de a anticipa moartea celor din jur, o știință pe care, pentru a evita suspiciunea, a învățat să o ascundă încă din copilărie. La maturitate, ea devine o prezență discretă lângă oamenii al căror sfârșit îl cunoaște, vorbind îndelung cu rudele mortului la priveghi și construind, astfel, „o legendă personală a fiecărui om". Comparația propusă de recenzent cu personajul Pilar din romanul lui Hemingway „Pentru cine bat clopotele" sugerează dimensiunea arhetipală a acestei figuri feminine.

Printre secvențele memorabile ale cărții se numără scena în care un băiat repetă tot drumul spre casă cuvântul „mămică", învățat la școală, dorind să îi facă o bucurie mamei — un moment în care comunicarea și neînțelegerea coexistă fără dramatism explicit, lăsând loc tăcerii și gestului simplu.

Romanul urmează să fie discutat în cadrul unor evenimente literare din sezonul de toamnă, în contextul mai larg al interesului crescut pentru proza autoficțională românească contemporană.