„Și dulce, și amar" de Hattie Williams: portretul unei relații toxice

„Și dulce, și amar", romanul de debut al scriitoarei britanice Hattie Williams, publicat recent în traducere românească, reconstituie relația toxică dintre o tânără angajată la o editură londoneză și romancierul consacrat pe care ajunge să îl îngrijească editorial.

Protagonista Charlie lucrează la o editură pe care o descrie, potrivit Bookhub, drept „cea mai mică dintre editurile mari și cea mai mare dintre micile edituri" — un detaliu ce surprinde, în câteva cuvinte, fragilitatea poziției sale profesionale și sociale. Prin această slujbă, ea intră în contact cu scriitorul Richard, pe care îl admirase alături de mama sa, moartă neașteptat în adolescența ei. Diferența de aproape douăzeci de ani dintre ei nu împiedică nașterea unei relații pe care Charlie o trăiește drept iubire.

Construcția narativă a cărții mizează pe memorie și introspecție: protagonista rememorează evenimentele cu precizie analitică, înregistrând cele mai fine nuanțe ale comportamentului lui Richard, propriile reacții și compromisurile acceptate, fără indignare și fără reproșuri. Bookhub observă că romanul „impresionează prin lipsa intenției de a-i judeca pe abuzator și pe victimă", lăsând comentariile morale pe seama cititorului. Această alegere stilistică transformă narațiunea dintr-un rechizitoriu într-un document uman, sobru și precis.

Vulnerabilitatea lui Charlie este înrădăcinată în pierderea timpurie a mamei — o figură a afecțiunii și a pasiunii comune pentru lectură — și în deriva emoțională care a urmat: anxietate, dezinteres școlar, nopți consumate cu alcool și un sentiment persistent că nimic bun nu poate dura. Slujba de la editură oferă o structură, dar nu vindecă fragilitatea de fond. Potrivit aceleiași surse, protagonista însăși recunoaște că era „deopotrivă hotărâtă să găsească siguranță alături de un iubit care să-i ușureze singurătatea și incapabilă să facă alegerile care să ducă vreodată la o relație semnificativă."

Când relația devine publică, Richard se preocupă exclusiv de propria imagine, ignorând suferința lui Charlie. Aceasta îi recunoaște egoismul, dar nu îl condamnă explicit — expune faptele și atât. Revenirea sa este redată treptat, cu accent pe sprijinul familiei, pe prietenie și pe rolul terapiei. Romanul se închide nu cu optimism triumfător, ci cu o regăsire discretă a echilibrului. Firele narative secundare — atmosfera editorială, diferențele de clasă dintre prieteni, maternitate, paternitate, avort — adaugă substanță unui tablou social mai larg.

Prin tonul său lipsit de didacticism și prin sensibilitatea cu care tratează abuzul emoțional și narcisismul, cartea lui Hattie Williams se anunță ca o lectură adresată cititorului dispus să rămână cu întrebările, nu să primească răspunsuri gata formulate.