Șarpanta barocă a Mănăstirii Ursulinelor din Sibiu, pusă în siguranță

Ambulanța pentru Monumente, proiect al Asociației Monumentum lansat în 2016, desfășoară lucrări de consolidare și punere în siguranță a șarpantei baroce de la Mănăstirea Ursulinelor din Sibiu, cu sprijinul companiei STRABAG și al unui număr extins de donatori.

Mănăstirea Ursulinelor este unul dintre reperele arhitecturale ale Sibiului, cu o istorie ce acoperă mai multe secole și confesiuni. Pe locul actualului ansamblu se afla, încă din 1479, o mănăstire dominicană, care a trecut în posesia luteranilor după Reformă, în 1543. Ulterior, în perioada Contrareformei, maicile ursuline venite din Pojon au preluat clădirile, transformându-le în biserică și școală pentru fete, iar fosta biserică gotică a fost restaurată în stil baroc. În perioada comunistă, edificiul a fost naționalizat, iar din 1992 găzduiește slujbe greco-catolice. Această succesiune de utilizări și intervenții este, potrivit Igloo, lizibilă chiar în structura podului: corpul gotic aparține clădirii dominicane originale, iar extinderea ursulinelor se regăsește în șarpantă și în detaliile cornișei.

Intervenția a debutat ca o reparație punctuală a acoperișului, însă amploarea reală a lucrărilor s-a conturat abia după intrarea echipei în spațiu. Igloo citează declarația arhitectului Eugen Vaida: „Ne-am dat seama că, de fapt, ideea de a reactiva acest spațiu cu potențial e mult mai mare decât efectiv repararea sa." Șarpanta barocă, descrisă de Vaida drept „una dintre cele mai spectaculoase șarpante baroce", oferă un volum interior amplu, lipsit de bara centrală de susținere — o soluție constructivă rară, aproape neverosimilă în contextul dimensiunilor clădirii.

Prima etapă a presupus evacuarea manuală a peste o sută de metri cubi de moloz acumulat în aproximativ trei secole — o muncă repetitivă și dificilă, realizată în regim de voluntariat. Din acest proces au ieșit la lumină artefacte de o remarcabilă diversitate: cahle din secolele XVII–XVIII, un rozariu, o cruce catolică, scrisori din secolul al XVIII-lea, un sigiliu, o pipă din os, pălării și o piesă de signalistică datată 1801, cu numele unui croitor. Acoperișul ridică, la rândul său, provocări tehnice specifice: țigla industrială existentă, degradată și incompatibilă cu logica șarpantei, urma să fie înlocuită. La momentul vizitei de șantier documentate de Igloo, echipa strânsese aproximativ 44.000 de țigle, dintr-un necesar de 50.000, cu contribuția a peste treizeci de donatori. S-au identificat și urme ale soluțiilor constructive originale, printre care dolii ceramice de mari dimensiuni utilizate în zonele de colectare a apelor — un detaliu care readuce în discuție recuperarea inteligenței constructive tradiționale ca parte integrantă a restaurării.

Finalizarea lucrărilor este planificată să coincidă cu organizarea unei expoziții care marchează zece ani de activitate ai Ambulanței pentru Monumente, transformând temporar podul într-un spațiu cu acces public.