Paul Fux, artist orădean cu destin marcat de exil și Holocaust

Paul Fux (Fux Pál), artist plastic și scenograf originar din Salonta, județul Bihor, a construit o carieră remarcabilă în România postbelică, înainte de a-și continua activitatea în exil, după o viață marcată de traumele secolului XX.

Născut în 1922 într-o familie evreiască dintr-un oraș al Transilvaniei cu identități culturale suprapuse, Fux a primit primele formate artistice la Oradea, unde a absolvit Liceul Evreiesc „Lipót Kecskeméti". Între 1937 și 1940 a urmat studii particulare la Tipografia Sonnenfeld din Oradea, lucrând cu Földes Imre și cu pictorul Leon Alex (Löwinger), figură de referință a mediului artistic orădean interbelic. Potrivit Modernism.ro, fostul director al teatrului orădean, Dauer András, rememora că Fux venea periodic de la Salonta pentru a se instrui alături de Leon Alex, iar cei doi au petrecut ulterior o perioadă împreună la Paris. Între 1940 și 1943, și-a aprofundat formarea la Budapesta, studiind cu Bortnyik Sándor, fondatorul atelierului Műhely — considerat echivalentul maghiar al Bauhaus-ului — și cu pictorul Bernáth Aurél.

În 1943, anul primei sale expoziții colective la Budapesta, Paul Fux a fost înrolat într-un batalion de muncă forțată în Polonia, de unde a reușit să evadeze spre sfârșitul anului 1944. La întoarcerea la Salonta a găsit casa distrusă și familia dispărută. Tatăl său a supraviețuit și s-a reîntors acasă în primăvara lui 1945; restul familiei a pierit în Holocaust. Modernism.ro notează că experiența deportării a marcat profund dimensiunea existențială a operei sale ulterioare. Ca gest memorial, Fux a realizat două monumente comemorative la Salonta — unul în fața sinagogii, altul în cimitirul evreiesc — cel din urmă conceput ca un ansamblu simbolic de zece arbori, trimitere la tradiția evreiască a minianului.

După război, între 1945 și 1955, a activat ca ilustrator de carte și grafician pentru presă, devenind șef al secției grafice a Tipografiei Sonnenfeld din Oradea. Atelierul său din mansarda Palatului Ulmann a funcționat, potrivit Modernism.ro, nu doar ca spațiu de creație, ci și ca loc de întâlnire pentru artiști și scriitori — clădire emblematică în stil secession, proiectată în 1913 de arhitectul Löbl Ferenc. Între 1956 și 1972, activitatea sa s-a concentrat la Teatrul de Păpuși din Oradea, perioadă pe care el însuși o considera cea mai fructuoasă din viața sa. Prin scenografia sa inovatoare, a contribuit la afirmarea acestui teatru ca reper național, instituția realizând și numeroase turnee europene. Unul dintre momentele reprezentative ale perioadei anterioare fusese baletul-basm Cenușăreasa (1954), pentru care concepuse integral decorurile și costumele.

Opera și biografia lui Paul Fux rămân un document artistic al secolului XX transilvănean, la intersecția dintre trauma istorică, formarea de avangardă și creația scenică.