Opera, un spațiu în care moartea poate fi trăită în siguranță

Un eseu semnat în DoR descrie modul în care opera lirică poate funcționa ca spațiu de elaborare a pierderii, pornind de la experiența directă a unei lucrătoare din culisele Operei Naționale.

Textul folosește o producție de lungă durată a operei La bohème de Giacomo Puccini drept fir narativ. Opera lui Puccini, compusă la sfârșitul secolului al XIX-lea și inspirată din romanul lui Henri Murger despre viața boemă pariziană, urmărește destinul unor artiști săraci, iubiri fragile și o moarte prematură. Acțiunea se petrece în preajma Crăciunului, iar tuberculoza — boala secolului — servește drept metaforă pentru tot ce e efemer și nedrept. Piesa face parte din repertoriul stabil al majorității teatrelor de operă din lume și se joacă, în unele producții, de zeci de ani fără întrerupere.

Autoarea eseului lucrează în personalul tehnic al operei și descrie cu precizie atmosfera din culise: recuziterii în uniforme de chelneri, un pui la rotisor reîncălzit la microunde înainte de scena banchetului, tehnicieni care evaluează cu dezinvoltură prestația cântăreților, deși muzica a devenit pentru ei fundal sonor. DoR notează că tocmai această familiaritate brută cu spectacolul — atât de diferită de reverența publicului din sală — face posibilă o altă formă de receptare, mai directă și mai vulnerabilă.

Paralelismul dintre ficțiunea de pe scenă și realitatea personală a autoarei structurează întregul text. O despărțire recentă, o iarnă petrecută singură într-o garsonieră cu pereții vopsiți în negru, traversarea zilnică a parcului Cișmigiu — toate acestea se suprapun peste povestea lui Mimi și a lui Rodolfo. Cvartetul din actul III, în care personajele cântă despre dificultatea separării în anotimpul rece, devine momentul în care distanța profesională cedează. „Da, cântă foarte frumos în seara asta", îi spune mașinistul, sesizând ezitarea din vocea ei la intercom.

Eseul reconstituie și prima întâlnire a autoarei cu această operă, ca spectator, alături de partenerul de atunci — o vizită asumată cu ironie, ca activitate „de caterincă escapistă", potrivit DoR. Stângăciile de joc, decorul uzat, doamnele cu pungi fâșâitoare nu au împiedicat însă o alunecare treptată înspre emoție autentică. Miza textului pare să fie tocmai această capacitate a operei de a trece dincolo de aparenta ei desuetudine și de a atinge ceva fundamental în experiența umană a pierderii.

Publicat în DoR, eseul se înscrie într-o serie mai largă de texte despre relația dintre artă și vulnerabilitate personală, propunând opera nu ca instituție solemnă, ci ca loc în care moartea — a personajelor, a iubirilor, a unor etape de viață — poate fi traversată în condiții de relativă siguranță.