Muzica românească în epoca festivalurilor: producție multă, risc puțin

Vara anului 2026 a consacrat Nibiru, complexul din Costinești construit pe aproximativ 21 de hectare și finanțat cu peste 50 de milioane de euro, drept cel mai amplu proiect de entertainment live din istoria recentă a României — și, totodată, un simptom al unei industrii muzicale care crește în volum, dar stagnează în substanță.

Nibiru reunește investitori precum Global Records, Andrei Șelaru și alți acționari minoritari și a găzduit, pe durata unui singur sezon, peste opt festivaluri și aproximativ 150 de evenimente, acoperind stiluri de la hip-hop și rock până la eurodance din anii '90 și K-Pop. Tabloul unei singure seri ilustrează scara proiectului: Timbaland pe o scenă, Smiley și The Motans pe alta, un al treilea concert la câteva sute de metri distanță — simultan.

Scena9 observă că acest model de consum muzical seamănă cu logica supermarketului: „alegi produsul care îți place, îl consumi, apoi treci la următorul." Publicația argumentează că festivalurile mari nu fac decât să acutizeze inerțiile deja existente în industrie, prin line-upuri ermetice în care artiștii noi apar rar și doar după ce au fost validați de popularitate sau susținuți de un label. Exemplul invocat este Electric Castle, care a inclus trupe din circuitul alternativ — Dă-te-n Sânge, Martalogii și Pârnaie —, dar le-a programat la ora prânzului, într-un slot denumit „Oră de punk."

Diagnoza Scena9 se extinde și asupra genurilor muzicale individuale. Trapul românesc, odinioară capabil de autoreflexie și tensiune socială, a ajuns să circule în jurul acelorași nume și formule de producție. Rock-ul local a pierdut atât sensibilitatea lirică din epoci anterioare, cât și dimensiunea politică pe care o mai păstra la începutul deceniului trecut. Potrivit aceleiași surse, artiști precum Cojo, Oscar sau Satoshi reprezintă excepții în peisajul actual, dar fiecare cu limitele sale — prețiozitate, melodramatism sau imaturitate conceptuală —, ceea ce le diminuează capacitatea de a constitui alternative credibile la mainstream.

Paradoxul pe care îl descrie Scena9 este că niciodată nu au existat mai multe scene, mai mulți artiști și mai mulți bani în muzica live românească, și totuși oferta sonoră pare să se îngusteze: „senzația poate fi că auzim din ce în ce mai puține lucruri cu adevărat diferite." Nibiru, în această lectură, nu este o cauză, ci un epilog vizibil al unei perioade în care industria a preferat reproducerea formulelor verificate în locul asumării riscului estetic.

Întrebarea care rămâne deschisă este dacă expansiunea infrastructurii de festival va crea, pe termen mediu, și condițiile pentru o reînnoire artistică sau va consolida și mai mult logica comercială care domină în prezent.