Mihaela Miroiu, o confesiune despre îmbătrânire scrisă fără plasă de siguranță

„Acasă e acolo unde poți iubi", cel mai recent volum semnat de Mihaela Miroiu, apare ca o confesiune memorialistică în care filosofa și politologa reconstituie etape definitorii ale propriei vieți, de la copilăria în Hunedoara până la confruntarea cu bătrânețea și cu limitele pe care aceasta le aduce.

Mihaela Miroiu este o figură centrală a mediului academic românesc — coordonatoarea mișcării feministe din România, inițiatoarea unei școli doctorale de științe politice și autoarea unor lucrări de referință în domeniul eticii, filosofiei feministe și politicilor de gen. Volumul de față reprezintă o schimbare de registru față de scrierile sale anterioare: nu un tratat academic, ci o carte scrisă, după cum declară autoarea, „în ordinea trăirii și a retrăirii". Ideea proiectului a apărut în timpul unui sejur în Grecia, dintr-o discuție cu fiul și cu nora ei, cărora le-a mărturisit intenția de a scrie fără constrângeri despre experiența concretă a îmbătrânirii.

Potrivit Bookhub, structura cărții urmărește vârste și experiențe succesive: căsătoria, maternitatea, implicarea în mișcarea feministă, călătoriile, pensionarea, o experiență oncologică și, mai recent, un episod dureros în care autoarea a fost supusă unui linșaj mediatic în legătură cu un scandal de hărțuire sexuală, în care implicarea sa s-a dovedit ulterior inexistentă. Capitolele sunt construite în jurul unor titluri care funcționează ca repere biografice, iar tonul general oscilează între luciditate, ironie și autoironie.

Tema corporalității la vârsta a treia este abordată cu dezinvoltură. Bookhub citează un pasaj în care autoarea observă că „după 50 de ani, libidoul se mută treptat spre mâncare", iar relațiile tind să devină „o relație erotică, dar una cu frigiderul și farfuria" — o formulare care spune multe despre modul în care Miroiu alege să vorbească despre vulnerabilitate fără a aluneca în lamentație. Sursa notează că excesul ponderal, nu vârsta în sine, este cel care o deranjează, iar înotul rămâne momentul în care corpul își recapătă, temporar, ușurința.

Un alt concept pe care autoarea îl introduce în carte este cel de „scut generaționist" — generația părinților și a bunicilor care, prin simpla ei existență, amână confruntarea directă a celui mai în vârstă cu propria finitudine. Perspectiva asupra morții nu este una anxioasă: Miroiu propune un dicton propriu, citat de Bookhub — „Vestea bună e că există viață înainte de moarte!" —, și construiește în jurul ideii că fiecare om are o „datorie de existență" față de generațiile care l-au precedat, o obligație de a transmite mai departe și, dacă este posibil, de a îndrepta „lemnul strâmb al omenirii".

Volumul urmează să fie disponibil în librării, propunând cititorilor un portret intelectual și uman al uneia dintre cele mai influente voci din spațiul academic românesc contemporan.