Ludmila Ulițkaia, „Adevăratul meu nume": trup și suflet în oglindă scriptorală

Ultima carte a Ludmilei Ulițkaia, „Adevăratul meu nume", publicată la Humanitas Fiction în traducerea Luanei Schidu, se impune în peisajul literar prin forța unei scriituri care transgresează granițele genurilor și pune față în față cele două dimensiuni ale ființei: trupul și sufletul.

Ulițkaia nu este o descoperire recentă pentru cititorii din România, însă această nouă apariție adaugă o dimensiune aparte operei sale. Cartea vine în contextul unei redescoperiri mai largi a prozei feminine rusești contemporane — alături de autoare precum Maria Stepanova sau Marina Stepnova —, un corpus literar care câștigă tot mai multă vizibilitate în traducerile europene din ultimii ani. „Adevăratul meu nume" se situează la intersecția dintre jurnal, proză de familie și mărturisire autobiografică, operând cu o dublă identitate din chiar titlu: un nume asumat și trăit public, altul secret, adâncit în straturile vieții private.

Bookhub observă că volumul este construit pe o structură caleidoscopică în care „mărturiile, jurnalul, proza de familie, eul, alter/ul sau câte și mai câte exemplare de/din viață adunate și împrăștiate în rama fatalității noastre umane sunt puse la microscop să dea sufletul". Nu narațiunea în sine contează în primul rând, ci o „sfințire, suflare a corpului/omenescului" — o tentativă de a extrage esența din biografie, din genealogie, din clipele comprimate ale existenței cotidiene.

Tehnica narativă a Ulițkaiei este descrisă de aceeași sursă drept una a dezechilibrului controlat: cronologii răsturnate, rupturi bruște, un ecran narativ „când clar, când vaporos, duios, amar, tragic, comic". Lovitura abruptă, tipică scriitoarei, nu vine din exterior, ci se dezvăluie treptat, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Un citat reprodus de Bookhub ilustrează această tensiune dintre corporalitate și eliberare spirituală: „Sexul nu‑i josnic. El e sincer și nu ascunde nimic. [...] Deja îmi vine să ies din el în acea ființare liberă în care se încheie această robie, truda fără sens a reproducerii, și începe libertatea îngerilor".

Cartea nu evită nici expunerea nudă a rușinilor, a prieteniilor duse până la sânge, a destinelor contorsionate — o galerie de personaje reale sau semi-ficționalizate care populează memoria autoarei. Scrierea devine astfel un act de rezistență în fața morții, „cu propriile arme/vizionarism", după cum notează Bookhub, o formă de a face față Morții nu ca fenomen individual, ci ca realitate universală.

„Adevăratul meu nume" urmează să fie prezentat în cadrul unor întâlniri cu cititorii organizate de editura Humanitas Fiction în această toamnă.