Gheorghi Gospodinov și clinica trecutului, un roman despre memorie și timp

Romanul „Refugiul timpului" de Gheorghi Gospodinov, tradus din bulgară de Mariana Mangiulea Jatop, a apărut în 2025 la Editura Trei, la doi ani după ce scriitorul bulgar a primit pentru această carte International Booker Prize.

Gospodinov nu este un nume nou pentru publicul român. Romane precum „Fizica tristeții" și „Un roman natural" au fost primite cu interes atât de cititori, cât și de critica literară din România. „Refugiul timpului" vine să completeze un corpus deja consistent de traduceri ale autorului și confirmă o voce distinctă în proza europeană contemporană. Cel mai recent roman al său, „Grădinarul și moartea", face deja obiectul unor recenzii, ceea ce plasează „Refugiul timpului" într-o poziție oarecum intermediară — între consacrare și actualitate editorială.

Potrivit platformei Bookhub, cartea funcționează ca un roman-eseu care pune sub lupă „lumea contemporană, atinsă de maladii incurabile: regres cognitiv, depresie, frica de prezent și de viitor, fragilizarea legăturilor cu membrii familiei". Premisa narativă este construită în jurul unui personaj numit Gaustin, care imaginează și pune în practică un concept inedit: clinici ale trecutului, destinate inițial bolnavilor de Alzheimer, unde spațiile sunt reconstituite după decorul și atmosfera anilor șaizeci — obiecte de epocă, electrocasnice, detalii de viață socială și culturală, toate funcționând după principiul madlenei proustiene.

Gospodinov răspunde implicit la întrebarea de ce trecutul și nu viitorul devine refugiu: „Oricum, nu există o altă mașină a timpului decât ființa umană", scrie el, citat de Bookhub. Iar trecutul capătă o dimensiune mai largă decât simpla autobiografie: „Pentru că trecutul nu e doar ce ți s-a întâmplat. Uneori e și ce ți-ai imaginat." Pentru personajele sale, oameni cărora demența le confiscă prezentul și le blochează orice proiecție spre viitor, trecutul devine, în cuvintele autorului, o „patrie", în vreme ce prezentul rămâne „o țară străină".

Relația dintre narator și Gaustin constituie unul dintre straturile narative cele mai fertile ale cărții. Cei doi se suprapun, se confundă și se creează reciproc, într-o dinamică pe care Bookhub o descrie drept „eterna și fascinanta relație dintre autor și creația sa". Un schimb din roman surprinde această tensiune cu ironie controlată: „Nu aveai cum să nu mă găsești. Hm, doar tu ești acela care m-a inventat, zise Gaustin pe un ton malițios."

Prin acest roman, Gospodinov transformă o premisă aparent clinică într-o reflecție amplă despre viteza nesănătoasă a vieții contemporane și despre eroziunea sensului personal și colectiv al timpului, cartea urmând să fie discutată în lunile următoare în cadrul mai multor evenimente literare din România.