Filmul lui Mario Martone despre scriitoarea italiană Goliarda Sapienza, prezentat la Cannes, ajunge pe ecrane cu un portret care sacrifică complexitatea biografică pentru o sororitate de suprafață.
„Fuori", filmul regizorului italian Mario Martone dedicat scriitoarei Goliarda Sapienza, a ajuns pe ecranele românești în 2025, după prezentarea sa la Cannes, propunând o lectură a prieteniei feminine ce lasă neexplorat tocmai ce ar fi meritat aprofundat.
Goliarda Sapienza (1924–1996) rămâne una dintre figurile cele mai nedreptățite ale literaturii italiene din secolul trecut. Romanul său de căpătâi, L'arte della gioia, o frescă amplă a Italiei tulburi din prima jumătate a secolului XX, n-a găsit editor pe durata vieții autoarei, devenind o senzație literară abia postum — inclusiv în România, unde a apărut în colecția Anansi World Fiction. Filmul lui Martone plasează acțiunea în 1980: Sapienza (interpretată de Valeria Golino) iese dintr-un scurt sejur voluntar la închisoare și leagă o prietenie improbabilă cu Roberta (Matilda De Angelis), o tânără fostă colegă de detenție, energică și dezinhibată, cu un trecut marcat de droguri.
Scena9 notează că „dinamica lor alunecoasă — prietene? îndrăgostite? mamă-fiică? scriitoare-subiect? — este, probabil, punctul forte al filmului în termeni de suspans-emoție-iconicitate", recunoscând că ambiguitatea relației constituie resursa dramatică cea mai fertilă a producției. Totuși, această resursă rămâne insuficient cultivată. Cele două personaje provin din lumi opuse — intelectuala scăpătată față de tânăra de origine proletară —, iar filmul nu reușește să le individualizeze dincolo de contururi schematice. Contextul istoric al Anilor de Plumb, cu terorismul politic și activismul de stânga care defineau Italia acelor ani, funcționează mai degrabă ca decor decât ca forță dramatică.
Secvența considerată cea mai reușită rămâne un moment de reținere: Roberta îi arată Goliardeii, de la distanță, blocurile socialiste în care locuiește, refuzând să o ducă vreodată acolo — un singur cuvânt („Niciodată") concentrând rușinea de clasă și un secret păzit cu grijă. În rest, potrivit aceleiași surse, Martone construiește relația dintre cele două ca „înșiruire de fetițeli" — escapade auto, muzică pusă mecanic, rebeliuni anti-burgheze previzibile —, rezultând ceea ce Scena9 numește „clișeul unei sororități fantasmate din exterior, complezente". Utilizarea muzicii lui Robert Wyatt, inserată fără discriminare, amplifică senzația de artificialitate, ca și dialogurile care forțează paralele între cele două destine: „De ce scrii?" — „Ca să mi-o dau în cap. Ca tine cu heroina."
„Fuori" rămâne un film corect tehnic, dar incapabil să justifice complexitatea subiectului său, o ocazie ratată de a reda dimensiunea reală a unei scriitoare care a meritat mai mult decât un portret generic.
Surse
Articol redactat de Radio 357 pe baza surselor de mai sus. Citate scurte cu atribuire conform dreptului de citare.