Romanul scriitoarei italiene Giulia Caminito, apărut în traducere românească la Humanitas Fiction, urmărește prăbușirea lentă a unui tânăr incapabil să-și recunoască și să-și asume traumele din copilărie.
„Durerea nevăzută" de Giulia Caminito, tradus din italiană de Cristina Gogianu și publicat la Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei, propune portretul unui tânăr al cărui echilibru interior se destramă sub presiunea unor răni nevindecate din copilărie.
Romanul este construit în jurul lui Loris, un personaj crescut în tensiunea dintre părinți cu așteptări contradictorii și un bunic, Tempesta, care reprezintă singura prezență afectuoasă și necondiționată din viața sa. Mama îi transferă anxietățile, limitându-i accesul la cărți și recurgând la terapeuți, în vreme ce tatăl este descris, potrivit Bookhub, drept „o negație de care nu știe cum să se apere". Bunicul, în schimb, îl lasă pe Loris să participe la viața gospodăriei fără revendicări și fără proiecții.
Casa lui Tempesta, la țară, alături de Gelu, un lucrător de origine română, constituie un spațiu protejat, aproape magic. Moartea neașteptată a bunicului, precedată de un incident traumatic legat de porumbeii crescuți împreună în volieră, spulberă acest univers. Bookhub notează că Loris personifică nenorocirea într-o făptură fantastică pe care o numește Catastrofă și care îl însoțește de-a lungul anilor, semn că trauma rămâne neasumată și neintegrată.
La maturitate, Loris dă inițial impresia că a depășit aceste pierderi: se logodește, urmează studii, se implică în stagii profesionale. Însă semnele deteriorării sunt vizibile — nu avansează la niciun loc de muncă, rămâne dependent financiar de părinți, se îndepărtează progresiv de logodnica sa, Jo. Obsesia pentru o boală ascunsă, imposibil de diagnosticat, devine centrul existenței sale. Potrivit Bookhub, Loris „nu mai trăiește decât pentru a-și descoperi suferința ascunsă", consultând compulsiv site-uri medicale, cazuri și mărturii ale pacienților, cu neîncredere față de medici și cu speranța că un specialist sau un set de analize îi vor oferi în fine un răspuns. Recenzia invocă, în acest context, o analogie literară pertinentă: figura bolnavului imaginat de Hortensia Papadat-Bengescu și „poezia maladiei" pe care scriitoarea română o construiește în proza sa.
Structura narativă a romanului adaugă un nivel suplimentar de complexitate: ceea ce pare a fi prezentul lui Loris se dezvăluie, în ultimul capitol, ca o nouă rememorare, iar finalul lasă deschisă posibilitatea unei vindecări. Dispuse ca indicii, elementele recurente — porumbeii, obsesia lecturii, izolarea — invită la o lectură retrospectivă a traiectoriei personajului.
Romanul urmează să fie disponibil cititorilor români prin rețeaua de librării, în cadrul colecției coordinate de Denisa Comănescu.
Surse
Articol redactat de Radio 357 pe baza surselor de mai sus. Citate scurte cu atribuire conform dreptului de citare.