„Ceilalți", spectacol despre depopularea satelor românești

Spectacolul „Ceilalți", în regia lui Robert Bălan, aduce pe scenă poveștile ultimilor locuitori ai satelor românești abandonate, construind un discurs performativ despre depopulare, abandon instituțional și recuperare politică a tragediei rurale.

Fenomenul depopulării satelor a fost documentat în numeroase contexte — exodul spre urban, îmbătrânirea populației și migrația economică au transformat zeci de localități în așezări fantomă. În România, procesul poartă și amprenta unor politici publice absente sau incoerente, care au lăsat în urmă oameni și comunități fără infrastructură de bază, fără drumuri practicabile, fără acces la asistență medicală sau alimente. „Ceilalți" se înscrie într-un șir de producții teatrale — alături de „Expuși", „Macbeth.0" sau „Regnuri" — care încearcă să analizeze mecanismele prin care suferința colectivă devine combustibil pentru retorica suveranistă.

Scenariul spectacolului pornește de la reportajele scriitorului Matei Florian, publicate în revista Formula AS, în care acesta portretizează ultimii locuitori ai unor sate izolate. Bălan preia această arhivă și o dramatizează, adăugând un strat vizual format din fotografiile lui Mircea Struțeanu, reunite în albumul „Nimeni acasă". Scena9 notează că regizorul „scanează atent perspective încrucișate asupra subiectului — autorități locale, săteni, jurnaliști, politicieni", construind un mecanism dramatic care funcționează, potrivit aceleiași surse, „ca un aparat de fotografiat performativ, prin mărirea unor detalii și panoramarea ansamblului".

În centrul spectacolului se află un alter-ego al lui Matei Florian, un jurnalist care parcurge un traseu inițiatic pentru a-și întâlni personajele. Întâlnirile cu reprezentanții statului sunt, în marea lor majoritate, marcate de o atitudine defensiv-agresivă: soluția propusă de autorități este invariabil relocarea ultimului locuitor în cel mai apropiat oraș. Scena9 observă că „extragerea ultimului viețuitor din sat pare să fie singura soluție pe care statul o propune", o formă de dezrădăcinare pe care cel în cauză o refuză, alegând să rămână în absența oricărei infrastructuri. Ceea ce lipsește cu desăvârșire din ecuație este orice perspectivă de revitalizare a comunităților, care ar putea începe, la nivel practic, cu repararea drumurilor.

Personajele rămase în sate invocă în mod constant legătura cu natura ca rațiune fundamentală a alegerii lor. Familiaritatea cu moartea — cel rămas ultimul a fost martor la dispariția tuturor celorlalți —, traumele care izolează și înstrăinarea între generații completează tabloul unei existențe situate la limita dintre prezență și absență. Fotografiile lui Struțeanu amplifică această atmosferă, înregistrând case în care obiectele păstrează memoria foștilor locuitori.

Premiera spectacolului „Ceilalți" reprezintă un punct de reflecție asupra felului în care tragedia rurală poate fi citită simultan ca experiență umană și ca resursă a discursului politic populist.