Carlo Ginzburg, istoricul microistoriei, a murit la 86 de ani

Carlo Ginzburg, unul dintre cei mai influenți istorici ai secolului al XX-lea și inițiatorul conceptului de microistorie, a murit pe 16 iunie 2026, la vârsta de 86 de ani.

Născut într-o familie cu o istorie profund marcată de violența secolului trecut — fiul scriitoarei Natalia Ginzburg, autoarea volumului „Lexic de familie", o mărturie a fascismului și ocupației naziste în Italia —, Carlo Ginzburg a construit o operă în care destinele individuale devin instrumente de lectură a marilor mecanisme istorice. Lucrarea sa de referință, „Brânza și viermii" (1976), reconstituie viziunea despre lume a unui morar italian din secolul al XVI-lea, acuzat de erezie de către Inchiziție, pentru a dezvălui structurile sociale și culturale ale epocii. Cartea a fost tradusă în română de Corina Anton și publicată la Editura ART.

Metoda sa pornea de la convingerea că o voce marginală, un dosar judiciar uitat, o existență anonimă pot lămuri mecanismele puterii și ale culturii mai eficient decât cronologiile oficiale. Scena9 noteaza că, pentru Ginzburg, „poveștile de viață individuale sunt oglinzi perfecte ale istoriei mari", iar istoricul se comportă „asemenea unui detectiv" care recompune din detalii tabloul unei epoci. Această abordare a influențat decisiv istoriografia internațională și a deschis un câmp metodologic fertil, preluat și dezvoltat de generații de cercetători.

Prima sa carte, „Bătăliile nocturne" (1966), dedicată grupului italian al benandanților — oameni care susțineau că pot călători în afara trupului pentru a combate vrăjitoria —, a atras atenția lui Mircea Eliade, care a scris ulterior un eseu despre călușarii români, sesizând convergențele dintre cele două fenomene. Potrivit Scena9, Ginzburg a recunoscut că l-a citit pe Eliade, precizând totodată că are „multe dubii în privința lucrărilor și a opțiunilor sale politice". Această capacitate de a distinge între valoarea intelectuală a unui autor și judecata sa etică era emblematică pentru rigoarea sa analitică.

Într-un interviu acordat revistei Scena9, Ginzburg a reflectat asupra rușinii ca formă de raportare la propria națiune, sintetizând o idee centrală a gândirii sale despre identitate și responsabilitate colectivă: „Țara de care ne e rușine este țara noastră." Conceptul de identitate, mărturisea el, nu îi place — preferând în schimb să privească apartenența ca pe ceva viu, tensionat, asumat critic.

Opera lui Ginzburg rămâne un reper metodologic și moral pentru disciplina istorică, iar reeditările și traducerile continue ale lucrărilor sale indică o relevanță ce depășește granițele academice.