Bolile ascunse și cultura rușinii în fața diagnosticului

Un reportaj semnat în revista Scena9 (numărul 7, decembrie 2025) documentează felul în care bolile cronice sau stigmatizate sunt ascunse sistematic în familiile din România, printr-un amestec de rușine, negare și frică de excludere socială.

Articolul pornește de la povestea unei femei de 72 de ani, profesoară universitară din București, diagnosticată cu demență mixtă — demență vasculară și Alzheimer — în urma unei serii de AVC-uri. Deși a acceptat să consulte un neurolog, aceasta a refuzat categoric un psihiatru și a negat diagnosticul înainte de a ieși din spital. Medicul curant, înțelegând rezistența pacientei, a ales să îi descrie afecțiunea drept „sindrom vertiginos" pentru a obține cooperarea acesteia. Soțul, fost coleg de catedră, s-a izolat treptat de prieteni, neștiind cum să explice situația. Scena9 citează cuvintele fiicei, Maria: „«Cum să spun că are Alzheimer? Eu nu știu pe nimeni care să fi avut probleme din astea»" — la care Maria i-a răspuns că tocmai ascunderea generalizată alimentează impresia că boala nu există în jur.

Cazul ilustrează un mecanism mai larg, pe care reportajul îl ancorează în specificul social românesc. Scena9 notează că ascunderea diagnosticului apare dintr-o combinație de frică de stigmatizare, vină, rușine și negare, amplificate în România de educație medicală insuficientă, stereotipuri culturale puternice, un simț acut al datoriei familiale și, uneori, de o raportare mistică la boală. Statutul profesional și social al familiei descrise a funcționat, paradoxal, ca factor agravant: „Pierderea statutului era echivalentă cu o moarte", transmite fiica, referindu-se la suferința mamei care, chiar la debutul bolii, continua să țină cursuri.

Consecințele tăcerii au fost concrete și de durată. Soțul a refuzat să administreze medicamentele prescrise pe ascuns, nevrând să acționeze împotriva voinței soției, chiar dacă aceasta nu mai era în măsură să înțeleagă pe deplin ce i se întâmpla. Femeia a acceptat în cele din urmă o internare de șase săptămâni la Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia", convinsă că sprijinul era destinat soțului, nu ei. A murit în 2021, după trei ani petrecuți într-un centru de îngrijiri. La scurt timp după, soțul a primit un diagnostic de Parkinson, pe care l-a respins și el — „nu voia să ajungă «ca ea»" — și a decedat în șase luni.

Reportajul Scena9 depășește studiul de caz individual și propune o reflecție asupra modului în care secretul medical devine, în timp, o normă colectivă: fiecare familie ascunde, tocmai pentru că presupune că celelalte nu se confruntă cu același lucru, perpetuând astfel iluzia că bolile grave, invizibile sau stigmatizate sunt excepții, nu realități comune.