„108 bătăi de clopot", un roman japonez despre viața în comunitate

Romanul „108 bătăi de clopot" construiește portretul unei comunități insulare japoneze în jurul personajului Sohara, un bărbat de șaizeci de ani a cărui vocație constă în repararea a tot ce se strică în jurul său.

Titlul cărții trimite la o tradiție japoneză de Anul Nou: 108 bătăi de clopot, câte una pentru fiecare neputință omenească, marcat ca moment de recunoaștere a greșelilor și de înnoire. Este și ziua în care s-a născut Sohara, personaj central al unui univers ficțional construit pe principii de parabolă. Insula pe care se desfășoară acțiunea este un spațiu aproape depopulat — tinerii au plecat spre continent, cei rămași îmbătrânesc și își pierd treptat memoria — iar Sohara se numără printre cei mai tineri dintre locuitorii ei.

Bookhub notează că, deși romanul debutează într-o atmosferă întunecată — cu imagini ale unui spațiu izolat, la care valuri de 60 de metri fac accesul aproape imposibil —, tonul se înseninează pe măsură ce portretul protagonistului se conturează. Sohara, „fiul fetei cu un dinte lipsă", îndeplinește ritualic misiunea de a repara case, acoperișuri și ferestre, primind în schimb recunoașterea comunității.

Dimensiunea etică a gesturilor sale cotidiene este explicată chiar în paginile romanului, printr-un schimb de scrisori cu fostul său învățător: „Să faci ceea ce trebuie este lucrul cel mai greu, tocmai pentru că, de cele mai multe ori, nu pare să aibă vreun sens anume. Pare de-a dreptul banal, și-n schimb e lucrul cel mai important." Răspunsul pe care Sohara îl primește îi dezvăluie că gesturile sale depășesc reparațiile materiale: „Ne-ai transmis încrederea că lucrurile se pot aşeza la locul lor, că totul, într-un fel sau altul, se poate repara."

Comunitatea insulei funcționează, potrivit aceleiași surse, după logica unei familii extinse, fără secrete și fără izolare individuală. Romanul propune ideea că fericirea personală este inseparabilă de apartenența la un colectiv: „Măreția vieţii consta tocmai în interacțiunea cu alte fiinţe umane", iar „viaţa celorlalți devenea a ta și viceversa." Singura excursie a lui Sohara la Tokyo îi confirmă această convingere: orașul fără margini amplifică, în loc să atenueze, sentimentul singurătății.

La nivel tematic, romanul funcționează ca o parabolă despre echilibrul dintre spațiu restrâns și libertate interioară, despre valoarea gesturilor anonime și despre răbdarea ca formă de înțelepciune practică.

Cartea urmează să fie discutată în cadrul unor evenimente dedicate literaturii japoneze contemporane.