„Vremea Femeii-rechin", romanul satiric al Vioricăi Răduță

Romanul „Vremea Femeii-rechin" de Viorica Răduță propune o radiografie satirică a Bucureștiului contemporan, cu accent pe mediul literar și de presă, prin alternarea mai multor voci narative și a două planuri temporale distincte.

Volumul se înscrie într-o tradiție a prozei românești care chestionează raportul dintre valoare și mediocritate, dintre principii și oportunism. Trimiterile la „era ticăloșilor" din romanele lui Marin Preda nu sunt întâmplătoare: și în cartea Vioricăi Răduță, personajele care „răzbat" sunt cele dispuse la compromis, nu cele care respectă criterii estetice sau etice. Publicul primește treptat imaginea unui București demitizat, în care clădirile istorice intră în decrepitudine, iar scriitorii și ziariștii — afirmați sau în căutarea afirmării — concurează printr-o luptă fără reguli clare.

Bookhub remarcă faptul că „alternarea vocilor narative dublează ingenios, contrapunctic la un moment dat, alternanța planurilor temporale", Bucureștiul din trecut și cel din prezent fiind analizate comparativ, fără nostalgie și fără sentimentalism. Tonul comun al tuturor naratorilor rămâne unul de satiră corozivă și ironie în tușe groase. Printre viciile pe care romanul le inventariază se numără cumpărarea cronicilor literare favorabile, admiterea la facultate prin relații, favoritisme de natură sexuală în schimbul promovării literare, impostura și diluarea valorii estetice.

Una dintre vocile recurente, Radu Achim — scriitor și observator al trecutului —, evocă Bucureștiul de altădată prin categorii socio-profesionale emblematice: șelarii, tăbăcarii, fierarii, mămularii. Potrivit Bookhub, personajul este ironizat că ar scrie „despre mortăciuni", aluzie la un trecut în care valorile și relațiile interumane funcționau după alte criterii. Același personaj reflectează asupra tranziției postcomuniste și a felului în care clasa politică a gestionat moștenirea Revoluției din 1989, comentând că deputații și senatorii „iau taxiul să ajungă o zi pe săptămână la lucru", unde nu muncesc, ci „somnolează".

Autoarea plasează acțiunea sub semnul unui simbol explicit: la Kilometrul Zero al Bucureștiului, Sfântul Gheorghe nu mai poate înfrunta balaurul. „Cu balaurul recent nici nu ar mai avea cum, provinciile s-au depărtat de centru, unele steme s-au șters, altele au fost găurite, deși pământul acoperă orice", se scrie în incipit, stabilind tonul întregului roman.

„Vremea Femeii-rechin" urmează să fie dezbătut în mediile literare în lunile următoare, romanul reprezentând una dintre intrările notabile ale anului în proza românească cu tentă satirică.