Viscri ilustrează tensiunea dintre reglementările de patrimoniu și viața cotidiană a unui sat înscris pe lista UNESCO, acolo unde rolul societății civile a precede adesea acțiunea administrației publice.
Viscri, sat înscris integral pe lista patrimoniului mondial UNESCO, reprezintă unul dintre cazurile cele mai complexe de administrare a unui sit protejat din România, în care valoarea patrimonială depășește clădirile individuale și cuprinde întregul peisaj cultural construit și social.
Spre deosebire de siturile unde doar anumite monumente beneficiază de statut de patrimoniu mondial, Viscri este protejat în întregimea sa — inclusiv intravilanul, peisajul înconjurător și relațiile comunitare care îl mențin funcțional. Această particularitate ridică întrebări concrete despre instrumente urbanistice, limite ale intervenției private și compatibilitatea dintre protecție și dezvoltare economică locală. Turismul în creștere adaugă o presiune suplimentară, transformând patrimoniul dintr-un bun cultural într-o resursă economică ce necesită gestionare atentă.
Cristian Radu, viceprimarul comunei Bunești și fost activist în sectorul ONG, descrie din interior tensiunile sistemului. Potrivit declarațiilor sale publicate de revista Igloo, „administrația publică este sufocată de birocrație, legislație scrisă greșit, interpretabilă sau aplicată greșit", ceea ce limitează capacitatea primăriei de a răspunde flexibil nevoilor locale. Radu subliniază că administrațiile mici pot interveni totuși pe termen lung prin colaborarea cu instituții superioare și cu parlamentarii, în vederea îmbunătățirii cadrului legislativ: „primăriile nu pot pune în aplicare legi scrise din birouri, fără contact cu realitățile locale".
Igloo notează că cea mai mare parte a realizărilor vizibile din Viscri de astăzi — de la înscrierea pe lista UNESCO și restaurarea patrimoniului construit, până la infrastructura de canalizare, formarea meșteșugarilor și promovarea economiei locale — au fost produse de organizații ale societății civile, în primul rând Mihai Eminescu Trust, condus de Caroline Fernolend, și ulterior de un ecosistem mai larg de ONG-uri locale. Administrația publică a avut, în această istorie, un rol mai degrabă de cadru decât de motor al schimbării.
Modelul descris de Radu presupune un parteneriat structural între cele trei paliere — administrație, comunitate și societate civilă —, în care fiecare își asumă roluri distincte. O parte a comunității locale a reușit, potrivit aceluiași interviu, să valorifice antreprenorial patrimoniul și să construiască o economie locală pornită din specificul locului, asigurând totodată că beneficiile sunt distribuite cât mai larg și că înțelegerea valorii patrimoniale nu rămâne apanajul unui grup restrâns.
Dezbaterea privind un cadru legislativ și urbanistic mai adecvat pentru siturile de tip „peisaj cultural" rămâne deschisă la nivel național, iar Viscri continuă să funcționeze ca laborator practic pentru aceste căutări.
Surse
Articol redactat de Radio 357 pe baza surselor de mai sus. Citate scurte cu atribuire conform dreptului de citare.