„Tăcerea vine prima", romanul Anei-Maria Stăncescu despre trei generații de femei

Romanul „Tăcerea vine prima" de Ana-Maria Stăncescu, remarcat și premiat în peisajul literar recent, construiește portretele a trei femei din același neam — bunică, mamă și fiică —, plasând tăcerea în centrul relațiilor dintre ele și al raportului fiecăreia cu lumea.

Structura narativă mizează pe persoana I, alegere care, potrivit Bookhub, se dovedește eficientă mai ales când tematica implică traversări interioare, feminitate și dinamici de familie. Tăcerea funcționează paradoxal în economia romanului: departe de a marca absența comunicării, ea devine, în relațiile dintre personaje, un limbaj în sine — unul inteligibil tocmai pentru că cei implicați se cunosc îndeajuns cât să nu mai aibă nevoie de cuvinte.

Personajul central, Dora, este o femeie divorțată care încearcă să-și reconstruiască viața afectivă, inclusiv prin relații inițiate online. Bookhub notează că eșecurile sentimentale nu îi erodează dorința de împlinire, iar energia și simțul practic o individualizează în raport cu tipologiile literare feminine consacrate — cu o trimitere comparativă la doamna T. din proza lui Camil Petrescu. Fiica sa adolescentă, Flavia, pare mai apropiată de tatăl absent decât de mamă, purtând bocanci grei și ascultând muzică la maximum. Bunica, personajul cel mai vârstnic al trioului, este descrisă de aceeași sursă drept antipatică și previzibilă în sinceritatea ei, dar nu lipsită de atașament față de familie.

Vocile celor trei femei se suprapun și se contrazic de-a lungul romanului. Bookhub citează un pasaj relevant din text: „La supărare, ochii mamei se făceau apă tulbure, colțurile gurii i se lăsau în jos, dinții îi mușcau din buză până la sânge, iar vocea îi devenea strigăt de pasăre." Fragmentul ilustrează mecanismul prin care comunicarea verbală cedează locul unor forme de expresie corporală și emoțională greu de controlat. Tot din roman provine și citatul plasat în motto: „Răbdarea noastră s-a născut odată cu lumea, țesem cu ea pânze de păianjen, în care am învățat să prindem și să ținem pe loc" — o formulare care condensează, în cheie poetică, firul comun al celor trei destine feminine.

Dincolo de narațiunea propriu-zisă, cartea poate fi receptată, potrivit Bookhub, ca un studiu al psihologiei feminine: vulnerabilitățile, renunțările, visurile eșuate și forța de a continua sunt prezentate cu autenticitate, indiferent de vârsta personajelor. Lumea merge înainte, sugerează romanul, tocmai prin tenacitatea acestor femei care nu se înțeleg perfect între ele, dar nu se abandonează.

Romanul Anei-Maria Stăncescu rămâne, în urma premierelor literare recente, un titlu de urmărit în dezbaterile despre proza românească scrisă de femei.