Mathias Énard, „Dorință": Veneția, muzica și estetica dorinței

Romanul „Dorință" al scriitorului francez Mathias Énard, tradus de Cristian Fulaș și publicat la Editura Nemira în colecția Babel în 2019, propune o meditație densă asupra frumuseții, muzicii și dorinței, desfășurată pe parcursul unei singure zile în Veneția carnavalescă a secolului al XVIII-lea.

Acțiunea se situează în jurul anului 1750, un moment pe care autorul îl identifică drept punct culminant al unei lumi aflate în pragul declinului. Veneția din paginile cărții nu este încă orașul-muzeu pe care îl cunoaștem astăzi, ci un spațiu în care ritualurile și ceremoniile mai păstrează substanță, iar tensiunea dintre splendoare și descompunere rămâne vie. Această dualitate se transferă și asupra personajelor: maestrul gravor, tânărul Antonio și orbul Amerigo traversează, fiecare în felul său, un moment de maximă intensitate existențială, din care nu poate urma decât împlinirea sau căderea.

Potrivit Bookhub, personajele din prim-planul aparent — Camilla, Amerigo, Antonio, maestrul gravor — funcționează mai degrabă ca vectori prin care romanul explorează teme mai ample: Veneția, muzica, dorința și frumosul estetic. Aceeași sursă subliniază că stilul este cel care conferă cărții adevărata sa dimensiune, nu amploarea narativă: „este o carte fastuoasă nu neapărat prin conținut (…) ci prin scriitură, prin stilul aparte."

Scena centrală a romanului, construită în registru baroc, urmărește interpretarea la viola d'amore a Camillei și efectul pe care muzica îl produce asupra celor doi bărbați care o ascultă pe rând. Bookhub descrie această secvență ca pe „o fantezie barocă alimentată de un joc de coincidențe, de lumini și de umbre", în care propozițiile se acumulează într-un singur enunț lung, urmând ritmul instrumentului. Perspectiva se deplasează de la Amerigo la Antonio, iar percepția senzorială și dorința erotică devin inseparabile: „viola d'amore are o umbră în voce, un văl de o finețe unică, pe care Amerigo îl simțea răspândindu-i-se ușor, aproape lichid, în mâini, pe ceafă, pe față", se citează din roman.

Traducerea lui Cristian Fulaș este considerată, în contextul acestei cărți, un element constitutiv al experienței de lectură, dat fiind că romanul se construiește în bună măsură prin efectele de ritm și corespondență între sunete și imagini — calități care depind în mod esențial de fidelitatea și sensibilitatea versiunii în limba țintă.

„Dorință" urmează să fie descoperit de cititorul care are, conform aceleiași surse, răbdarea necesară pentru a aprecia înlănțuirea frazelor și dialogul dintre emoție, idee și limbaj pe care Énard îl orchestrează cu precizie.