„Haita", spectacol despre viol, între intenție și execuție scenică

Spectacolul „Haita", montat după textul dramaturgului catalan Jordi Casanovas și inspirat din Cazul La Manada — agresiunea sexuală colectivă petrecută la Pamplona în 2016 —, a ajuns pe o scenă românească aducând cu sine atât miza unui subiect dificil, cât și limitele unei abordări regizorale insuficient ancorate în documentare specializată.

Cazul original a cutremurat Spania și a accelerat o reformă legislativă semnificativă: în 2022, statul spaniol a redefinit violul prin raportare strictă la absența consimțământului, renunțând la condiția probării forței fizice. Distincția nu este formală — ea reflectă o schimbare culturală profundă în înțelegerea violenței sexuale. Casanovas a construit dramaturgic mărturiile victimei și ale celor cinci agresori, acordând atenție unor detalii pe care presa le trecuse în plan secundar: mecanismele presiunii de grup, dinamica manipulării, izolarea progresivă a victimei. Titlul piesei nu este arbitrar — cei cinci acționează ca o haită, instinctele colective suspendând orice filtru rațional.

Bookhub observă că spectacolul este recomandat publicului de peste 16 ani și că acest prag nu este unul formal, ci ține de natura materialului: faptele antisociale grave ale tinerilor — tâlhării, abuzuri, violuri, crime — „nu pot fi explicate, înțelese pe deplin, astfel încât adolescenții să nu mai fie vinovați de asemenea grozăvii". Aceeași sursă semnalează că, în contextul românesc, desensibilizarea față de violență s-a produs treptat, prin expunere constantă la știri cu conținut violent și prin rețele sociale care au funcționat drept factor agravant, într-un climat în care faptele de hărțuire sunt relatate public fără a stârni reacții de respingere.

Critica de fond vizează însă execuția scenică. Potrivit Bookhub, regizoarea nu pare să fi apelat la consultanți juridici sau psihologi, iar unele mărturii esențiale pentru înțelegerea dinamicii de grup au fost expediate în plan secund. Anumite scene în care actorii interpretează rolurile agresorilor au alunecat spre o joacă grosolană, riscând să banalizeze tocmai ceea ce spectacolul își propunea să condamne. Bunele intenții ale echipei nu compensează absența unei grile riguroase de abordare a unui material cu potențial traumatizant.

Fiecare reprezentație a unui astfel de spectacol ar câștiga în substanță dacă ar fi însoțită de dezbateri cu specialiști sau de instrumente de reflecție adresate publicului — o condiție cu atât mai necesară într-o societate în care violența domestică nu dă semne de scădere.