O expoziție dedicată aniversării a 130 de ani de la întemeierea coloniei de pictori din Baia Mare reunește artiști contemporani și readuce în discuție un fenomen cultural cu ecouri internaționale.
Expoziția „Arta băimăreană 130 (1896–2026) – Artiști contemporani", organizată de Institutul Liszt – Centrul Cultural Maghiar în parteneriat cu Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare», marchează un secol și trei decenii de la întemeierea uneia dintre cele mai importante colonii de pictori din Europa Centrală.
Colonia a luat naștere în 1896, când pictorul Hollósy Simon a adus la Baia Mare un model de formare artistică inspirat din mediul münchenez: o academie liberă, în care nu se urmărea o diplomă, ci asimilarea unor tehnici direct lângă maeștri, într-o succesiune ce merge de la Hollósy până la Ziffer. Istoriografia de artă maghiară consacră Baia Mare drept leagănul artei moderne maghiare, iar ruta Baia Mare – Budapesta – München – Paris era pentru artiștii epocii un traseu firesc, nu o excepție, după cum explică Strébeli Róbert, curatorul expoziției și director al Muzeului Județean de Artă.
Istoricul de artă Cosmin Năsui, care a vizitat expoziția în cadrul proiectului editorial „10 curatori în expoziții din România" produs de Modernism.ro, propune o lectură mai largă a fenomenului: fenomenul băimărean a produs, la rândul său, artiști care au colonizat alte spații culturale, inclusiv Bucureștiul. Această dinamică justifică, în opinia sa, titulatura de centru artistic, nu doar de școală de pictură — Gorzo, Adrian Ghenie, Mircea Suciu și Bogdan Rața fiind citați ca exemple ale acestei iradieri. Strébeli adaugă că elementul definitoriu nu au fost exclusiv profesorii, ci lumina — „personajul principal al lucrărilor", difuză sau tăioasă, prezentă în registre diferite de la un artist la altul.
Expoziția recuperează și figuri mai puțin vizibile în canon. Lukácsovits, artistă persecutată de regimul comunist și considerată pericol social, este readusă în atenție printr-o lucrare donată de fiica sa, care reinterpretează melancolic „Depănușatul porumbului" al lui Hollósy — aceeași scenă, dar golită de veselia originală. Ambii curatori o propun ca argument că arta băimăreană nu a fost un fenomen exclusiv masculin și că opera Lukácsovits rămâne insuficient valorificată. Un alt moment semnificativ al parcursului expoziției este legat de Olos, primul artist din Baia Mare care a practicat performance-ul și happening-ul, ajuns la Documenta de la Kassel și apropiat al lui Beuys. Lucrarea sa „Grâu și aur" — o geometrie construită din lingouri autentice, scoase temporar din depozitele Băncii Naționale și coborâte în fața minerilor — este citită de Năsui ca expresie a dimensiunii sociale a artei: aurul se întorcea, sub formă de operă, la cei care îl extrăgeau.
Expoziția ridică și o chestiune patrimonială nerezolvată: demolarea clădirii emblematice a atelierelor, care a dus la pierderea unor lucrări abandonate în containere de gunoi, este singurul moment în care Strébeli formulează o poziție critică directă — trecutul nu trebuia distrus pentru a face loc noului.
Expoziția rămâne deschisă publicului la sediul Institutului Liszt din București.
Surse
Articol redactat de Radio 357 pe baza surselor de mai sus. Citate scurte cu atribuire conform dreptului de citare.