Arhitecta peisagistă Ana Horhat explică, într-un interviu acordat revistei Igloo, de ce grădina rămâne cea mai exigentă școală a proiectării peisagere.
Într-un interviu publicat în numărul 232 al revistei Igloo, dedicat peisajului, arhitecta peisagistă Ana Horhat — fondatoarea sAH Studio de Peisaj și cercetătoare cu formare la Roma — articulează o viziune asupra grădinii ca formă autonomă de cunoaștere, distinctă de logica proiectului urban sau teritorial.
Horhat activează într-un domeniu care rămâne, după cum subliniază Igloo, „insuficient recunoscut instituțional" în România, iar cercetarea sa doctorală — dedicată grădinii naturale între natură, ecologie și artă — traversează discret întreaga practică a studioului, de la grădini private la proiecte de regenerare urbană. Miza declarată a demersului său este să readucă în discuție ceea ce disciplina peisagistică riscă să piardă pe măsură ce migrează tot mai mult spre scara teritorială: ordinea procesului, exigența detaliului și logica îngrijirii continue.
Potrivit Igloo, Horhat distinge net între două tipuri de cunoaștere: cea pe care o produce concursul de arhitectură și cea pe care o impune grădina. „Proiectul de concurs tinde să opereze la scara imaginii și să uite tocmai scara grijii", afirmă ea, descriind o presiune structurală spre viziunea finală, statică, în detrimentul procesului. Grădina, în schimb, este definită de arhitectă drept „un condensator de informații al peisajului care o conține", un microcosmos în care problemele peisajului mai larg — culturale, politice, climatice — devin lizibile cu o precizie și o intimitate pe care masterplanul nu le poate replica.
Un alt plan al interviului vizează relația românilor cu propria grădină. Horhat descrie, cu sobrietate analitică, un decalaj între aspirație și realitate: clienții vin adesea cu imagini preluate de pe platforme digitale, compunând „mixuri improbabile de specii sau perspective" într-un peisaj idilic, lipsit de uzură și de timp. „Vor să-și etaleze visele și împlinirile prin grădini perfecte și mature", notează ea, identificând o dificultate culturală de a accepta grădina ca proces — cu etape, așteptare și intervenție continuă —, nu ca produs finit.
Igloo consemnează că, în viziunea Horhat, renunțarea la scara grădinii echivalează cu pierderea locului în care ordinea lucrurilor și evoluția unui proiect rămân cu adevărat vizibile; perspectiva studioului său continuă să propună tocmai această pendulare între scara intimă și cea teritorială, ca metodă de proiectare coerentă.
Surse
Articol redactat de Radio 357 pe baza surselor de mai sus. Citate scurte cu atribuire conform dreptului de citare.